Descoperă cum să eliberezi blocajele emoționale și să depășești anxietatea prin practici creative și somatice care îți susțin dezvoltarea personală și echilibrul interior.

‍

Când eram mică, voiam să mă fac biolog marin. Apoi am dat la Jurnalism, în cele din urmă am obținut licența în Psihologie. Am lucrat în media, și sectorul ONG. Între timp, am jonglat cu toate nuanțele emoțiilor umane, de la entuziasm la anxietate, de la „gata, știu cine sunt” la „cine-s eu și ce caut aici?” Dacă viața mea profesională ar fi fost o hartă, ar fi semănat mai degrabă cu un labirint decât cu un drum.

Dar știi ce-am învățat pe parcurs? Că ajungem cu adevărat să facem ceea ce ne împlinește abia atunci când învățăm să ne ascultăm apele interioare. Iar ale mele (s-au mai linistit) de cand mi-am dat seama că pot să împletesc știința cu creativitatea, corpul cu emoțiile, și să creez spații unde oamenii să-și dea voie să simtă, să creeze și să se exprime. Cu râs, uneori cu plâns, dar mereu cu miez.

‍

Emoțiile – între scurtcircuit și superputere

La un moment dat, în copilărie, am învățat să tac. Atât de bine, încât de fiecare dată când trebuia să vorbesc în public, simțeam cum cuvintele îmi rămân undeva suspendate. Ca în "Train to Busan" – știi, filmul sud-coreean unde toți acei zombie aleargă mai repede decât anxietatea înainte de un discurs? toți stau pe loc și deodată năvălesc cu o viteză absurdă spre orice sunet.

Exact așa se simțea: eu cu o idee timidă în gât, iar publicul – un roi de judecăți gata să mă linșeze dacă spuneam ceva. Doar că nu era un film. Și spaima mea era reală, alimentată de frică de a nu greși. Tremuram toată și, de multe ori, mă simțeam pe punctul de a leșina.

Aproape asta s-a și întâmplat când mi-am susținut lucrarea de licență — ironia supremă fiind tema - despre cum emoțiile influențează performanța.

Pe lângă această teamă, am avut o sumedenie de provocări legate de corp: disociere, dureri cronice, accidente notabile și intervenții chirurgicale.

Dar toate acestea m-au adus mai aproape de corpul meu. Am învățat să-l ascult, să nu-l mai forțez si să lucrez cu el. Am descoperit părți din mine pe care le ținusem ascunse sau pe care nici nu știam că le am — părți fragile, dar și pline de forță. Am învățat să le privesc fără judecată, să le dau spațiu și timp să se întindă, să nu mai stea chircite ascunse prin cine știe ce colțuri.

Așa am ajuns, încet și cu răbdare, să fac lucrurile în ritmul meu. Să nu mai văd „greutățile” vieții ca pe obstacole de trecut în fugă, ci ca pe oportunități de a învăța mai multe despre mine și despre viața pe care vreau să o trăiesc. Și mi-am construit, aproape fără să-mi dau seama, o bocceluță plină cu practici care se simt bine și care susțin transformarea. Din acel prea-plin, acum pot să fiu alături de cei care vor să-și creeze o viață trăită după propriul suflet.

‍

Mutarea la țară și provocarea supremă: să stau

Mutarea din București la casa din Budești in timpul pandemiei părea începutul unei vieți simple, liniștite. Dar nu a fost tocmai așa. Nu ma intelege gresit, îmi duc viata în tihnă, dar până să echilibrez nevoia de a fi mereu productivă, inoculată de societate și capitalism, cu ceea ce este cu adevărat important pentru mine, a fost (și simt că încă este, uneori) cale lungă.

Inca din primele luni de după mutare, am realizat că liniștea, în realitate, vine cu un paradox: nu e deloc ușor să stai cu o minte agitată.

De multe ori imi amintesc de vorba bunicii: „noh hai fă x sau y, așa, șezând.” Spusă în clipe de aparentă odihnă, când corpul stătea, dar mâinile tot aveau treabă – curățatul păstăi, prajitul gogoșilor ce-ți lasă gură apă pe soba de teracotă, cusut sau croșetat. Era genul de odihnă care trebuia să „producă” ceva, o liniște plină de emoții în mișcare.

Pentru mine, în noua viață de la țară, cele mai mari provocări au fost cele interioare. Să învăț să fiu prezentă. Să aduc un echilibru între a fi și a face. Să mă privesc cu sinceritate, dincolo de roluri și măști.

Și uite așa, în cinci ani de viață rurală, în loc să pun straturi și să fac dulcețuri, am cultivat o relație pe bune cu emoțiile mele. Am reușit să ascult și să hrănesc părți din mine pe care le uitasem.

In acest timp, am înființat și ONG-ul Arden prin care am avut oportunitatea sa creez experiențe precum „Play for Democracy” și „Love Lost, Bucharest”, tocmai pentru că știu cât de important e să existe “spații” sigure în care să exploram emoțiile și creativitatea. Și pentru că imi este drag să văd cum oamenii își redescoperă potențialul.

‍

De la blocaj creativ la noul rolul de curator

Am avut multe momente în care m-am întrebat de exemplu „Ce rost are să mă apuc și eu de scris? Oricum există o groază de conținut. Cine o să citească ce pun eu în vastul internet?”. M-am ținut pe loc până mi-am dat voie să scriu tot ce mi-a trecut prin cap, cu sens și fără sens, dezordonat și mediocru. Asta pentru că m-am apucat de Morning pages – una din practicile recomandate de Julia Cameron.

Pagină cu pagină, am realizăm că această tăcere autoimpusă mă întrista, exact ca în timpul școlii, când eram încurajată să „nu mai deranjez” cu modul în care mă exprimam.

Mi-am dat seama că fiecare emoție suprimată este o ocazie ratată: o pierdere uriașă de energie, inspirație și conexiune umană. Din acest proces conștient de lucru cu emoțiile, incomod și revelator, mi-am dat seama că pot să creez un cadru în care și alți oameni să fie inspirați să navigheze propriile emoții și să creeze pe baza lor. Și uite așa, am țesut rolul meu de curator al practicilor creative și somatice.

‍

Mai mult, mi-am dat seama, cu timpul, că și bunicile mele, în înțelepciunea lor, curatoriau practici de suflet: activități care împleteau grija practică cu nevoia de expresie: țesut, croșetat, croit, coptul pâinii și pregătitul bunătăților care azi mi-au rămas doar în memorie. Făceau ce știau și țeseau emoții în tot ceea ce făceau.

‍

Concret, ce fac și cum pot sa te sprijin?

Practicile creative pe care le folosesc (pictură senzorială, desen intuitiv, storytelling, role-play - ca să numesc câteva din ele) sunt instrumente prin care am reușit să transform propriile blocaje în resurse de nădejde. Și dacă am reușit eu – cineva care aproape că leșina în public din cauza anxietății și panicii – cu siguranță poți și tu.

Până în prezent am lucrat cu persoane care și-au îmbunătățit semnificativ calitatea vieții pentru că au avut deschiderea să-și dea timp și să-și exploreze propriul univers interior:

“Din proprie experiență spun că eram cel mai închis om când venea vorba de orice fel de sentiment, orice fel de vulnerabilitate, visuri, nevoi, trecut. Eram o carte încuiată cu mii de lacăte, inclusiv față de mine însumi. Andra a reușit să creeze un spațiu de pură încredere, susținere, bunătate, siguranță, a reușit să îmi dea curaj să mă deschid, să explorez toate luptele trecutului și să ajung în punctul în care să simt că am făcut pace cu mine și că pot să vorbesc deschis despre absolut orice subiect, care înainte ar fi părut pur și simplu imposibil de gândit, de abordat. Andra e omul care te va ajuta să învingi orice temere, să îți regăsești încrederea și motivația, să simți și să trăiești autentic, după sufletul tău.” Andrei G.

‍

Bunica avea dreptate (în felul ei)

Tind să cred că atunci când bunica îmi spunea „noh hai fă asta, așa, șezând”, era si o formă de reglare interioară. În felul ei, cred că știa că, dacă nu pui mâinile la lucru, ceva din interior începe să se strângă. Imi pare ca era modul ei de a mișca energia emotiilor, prin activitati care-i erau de suflet.

Emoțiile, dacă nu le lăsăm să circule, nu dispar. Se strâng, se încolăcesc prin corp și ies la suprafață prin blocaje care apar exact când ți-e lumea mai dragă.

Ca un șoarece veritabil de bibliotecă, am studiat și testat tot ce am învățat în acest proces: practicile somatice și creative au fost instrumentele care mi-au adus schimbări vizibile, in bine,  în propria transformare. Am observat imbunatatiri si în munca alături de oamenii care își dau voie să simtă și să transforme ceea ce, altfel, i-ar fi ținut pe loc.

Astăzi, zilele mele sunt despre a însoți oameni care vor să înțeleagă ce simt, să elibereze ce nu le mai servește și să-și regăsească propria direcție, clară și vie. Iar acel moment în care cineva alege, din propria inițiativă, să stea cu o emoție inconfortabilă: e aur curat.

‍

Intrebare de luat la plimbare: Așa că, dear gentle reader, spune-mi sincer: Tu ce faci cu emoțiile tale? Le ții sub preș sperând că vor dispărea, sau le transformi în ceva care te inspiră și pe tine și pe cei din jur?

‍

Hai să povestim despre asta, cine știe ce descoperim împreună.